Nu mai am decat Iubirea singura vointa

Nu mai am decât Iubirea singura voinţă

cu ea trec prin a pustiei gheaţă şi arşiţă,

cu ea-mi încălzesc tăcerea şi hrănesc cântarea,

Doamne să nu mi-o sfâşie noaptea şi uitarea!

 

Şi nu am decât Lumina lacrimei ascunse,

cu ea-mi vindec usturimea inimii străpunse,

cu ea-mi uşurez mustrarea prietenului rece,

Doamne-n lunga nedreptate, n-o lăsa să sece!

 

Şi nu am decât cântarea de fior şi jale,

cu ea-mi duc singurătatea pe divina-Ţi Cale,

cu ea-mi umplu nehotarul dintre munţi şi stele,

Doamne fă să Te slăvească îngerii cu ele!

 

Şi nu am decât aceste preapuţine zile

lângă care stă-nserarea numărându-mi-le,

şi-mi stă sufletu-aşteptându-Ţi paşii mai aproape

cu sărutul liniştirii dulce de pe pleoape.

 

Doamne n-am decât acestea, celelalte toate,

le-am lăsat de soare arse şi de vânt luate,

fericescă-se cu ele cei ce-aruncă-n mine,

mie lasă-mi numai astea, pân-ajung la Tine!