Tot cu mai putine lacrimi

Tot cu mai puţine lacrimi mă îndepărtez de-un veac

ce mă prea-făcea să tremur şi mă prea-silea să tac,

când prea-jinduiam la soarta celor legănaţi aici

şi n-aveam decât dorinţe după cele mult prea mici.

 

Înţeleg azi tot mai tainic că păşim tărâm sfinţit,

unde trebuie orice zâmbet cu sudoare ispăşit,

unde orice râs se cere cu un plâns răscumpărat,

unde ca un fiu să-nvie este un Tată îngropat.

 

Şi cu cât în tâmple-mi bate Cineva mai des a semn

că mi-e mai aproape Vremea către care mă îndemn,

cu cât văd pecetea sfântă pe mai rare mâini şi frunţi,

mai adânc cinstesc Lumina urmei drepţilor cărunţi.

 

Şi mă plec cu-atât mai umil, şi mă-nchin cu-atât mai mult

cu cât cresc încredinţarea cât sunt de dator s-ascult,

şi cât sunt  dator să umblu în Lumina care-o ştiu

şi de care voi răspunde Dumnezeului Cel Viu.

 

Şi cât sunt  dator să umblu în Lumina care-o ştiu

şi de care voi răspunde Dumnezeului Cel Viu.