«ROMÂNIA COMUNISTĂ ESTE O IMENSĂ PUŞCĂRIE»

Interviu acordat cotidianului francez„Present" din 19 şi 20 februarie 1987

 

- Sergiu Grossu, d-voastră sunteţi de origine română şi aţi fost condamnat, în iunie 1959, la 12 ani de detenţie şi de muncă forţată într-un lagăr. Care este situaţia actuală în România pe plan spir­itual?

 

- Ei bine, ori de câte ori un conducător politic sau bisericesc român vine în Occident, poţi auzi tot felul de minciuni în ce pri­veşte libertatea religioasă pe care o „garantează" statul comunist celor 14 confesiuni „legale", între care Biserica ortodoxă ocupă un loc privilegiat. Nicolae Ceauşescu s-a lăudat, adeseori, că-n România există „relaţii paşnice" între autorităţile socialiste şi di­versele comunităţi religioase. Însă aceste pretinse relaţii revelează totala supunere a Bisericii la voinţa discreţionară a guvernului ateu. Partidul ordonă, mai bine-zis impune diktatul său anti-creştin, şi confesiunile creştine suportă, inevitabil, consecinţele acestei politici agresive.

 

- De când credincioşii din România sunt supuşi coerciţiilor puterii ateiste"?

 

— De îndată ce armata sovietică de ocupaţie a impus ţării, după 23 August 1944, regimul comunist. Întocmai ca în Uniunea Sovi­etică, şi ca în toate ţările de „democraţie populară", în virtutea lo­gicei demente a marxism-leninismului, autorităţile comuniste au declanşat în România o nemiloasă luptă antireligioasă. În felul acesta, mii de creştini nevinovaţi (mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pastori şi predicatori, intelectuali şi ţărani) au fost perse­cutaţi, arestaţi, aruncaţi în temniţă sau trimişi în lagărele de exter­minare, câteodată asasinaţi.

 

- Cum au procedat comuniştii, pentru a distruge creştinismul în ţara d-voastră?

 

- Au imitat pur şi simplu strategia Kremlinului, folosind două metode diabolice: o metodă directă, prin declanşarea persecuţiilor religioase de mare anvergură, cu scopul de a extermina sau a înde­părta de la altar pe prelaţii şi clericii nesupuşi; şi o metodă indi­rectă, prin fabricarea unei ierarhii progresiste, impregnată de agenţi şi turnători, slugarnic ataşaţi idealurilor marxist-leniniste şi cu minuţiozitate remodelaţi conform intereselor Comitetului cen­tral; deci, o ierarhie gata să participe la „distrugerea sistematică a duhului şi a trupului Bisericii creştine", după exemplul celei denunţate de Alexandru Soljeniţân, în faimoasa sa „Scrisoare de Postul Paştelui".

 

- Ce credeţi, ierarhia ortodoxă a devenit un instrument al Sta­tului comunist!

 

- Fără nici o îndoială. Căci, în loc ca să îndeplinească funcţia de „slujitori ai lui Hristos", recomandată de sfântul Pavel, aceşti ie­rarhi ai decadenţei religioase acceptă compromisurile, tac în faţa propagandei ateismului oficial şi participă la activitatea Frontului unităţii socialiste, sub preşedinţia comunistului Nicolae Ceauşescu. Pe deasupra, ei glorifică „marile realizări" ale socialismului în patria lor subjugată, vorbind de „profunda lor stimă şi recunoş­tinţă" pentru „geniul creator" al preşedintelui român, cum a făcut-o fostul patriarh Justin Moisescu, ruşinos înmărmurit de „bunăvo­inţa" pe care o manifestă şeful statului faţă de toate cultele reli­gioase. Eu nu voi putea uita niciodată că sub privirile indiferente ale noii ierarhii ortodoxe, înscăunate cu binecuvântarea partidului comunist, au pierit - în urma actelor de teroare ale primilor ani mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, episcopul Huşilor, Grigore Leu, şi patriarhul Nicodim; că 13 episcopi şi arhierei au fost înde­părtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie. Mai mult, între 1958 şi 1964, cam vreo două mii de preoţi şi călugări zăceau în puşcăriile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Ocnele-Mari, sau munceau din greu în lagăre, ca „elemente reac­ţionare", ostile cursurilor de reorientare politică a clerului ortodox şi pastoralelor ideologice ale patriarhului, adică împotrivindu-se alunecării Bisericii spre meterezele duşmanilor lui Dumnezeu. în acelaşi timp, peste două mii de călugări şi măicuţe s-au văzut obligaţi să părăsească locurile singurătăţii lor monahale şi să revină în lume - toate acestea din cauza Decretului 410 din 19 Noiembrie 1959, pregătit de guvernul din Bucureşti, cu con­simţământul mârşav al patriarhatului ortodox.

 

- Şi credincioşii fideli Romei?

 

- Primele lovituri antireligioase au fost îndreptate contra Bise­ricii catolice de rit bizantin, respectiv contra Bisericii unite. După ce au hărţuit şi aruncat în temniţă pe toţi episcopii greco-catolici, stăpânirea comunistă şi patriarhatul ortodox au hotărât, la 1 De­cembrie 1948, desfiinţarea acestei Biserici. Aproape toţi episcopii au murit fie în obscuritatea celulelor nefaste, fie în domiciliul obli­gatoriu ce li s-a prescris. S-a căutat să li se impună semnarea actu­lui de întoarcere la ortodoxie, însă toţi au refuzat, chiar cu preţul vieţii. Amintim numele episcopilor martiri Ioan Suciu, Ioan Bălan, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie, Liviu Tit Chinezu, Iuliu Hossu (ultimul din ei a avut de suferit 18 ani de întemniţare şi s-a stins în 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti, în vârstă de 85 ani). în ce priveşte Biserica catolică de rit latin, ea a fost su­pusă aceloraşi măsuri represive şi a suportat aceeaşi prigonire sângeroasă, ca şi sora ei de rit bizantin. încercând să stabilească o Biserică catolică patriotică, independentă de Roma, autorităţile comuniste au asasinat pe următorii prelaţi: Anton Durcovici, epis­copul Iaşilor, Monseniorul Cisar, arhiepiscopul Bucureştilor, Monseniorul Vladimir Ghika, decedat la 16 Ianuarie 1954, în închisoa­rea Jilava, Augustin Popa, episcopul Timişoarei, de asemenea mort în toamna anului 1954, în urma „tratamentelor" infame de pe şan­tierele de muncă forţată ale Canalului Dunărea - Marea Neagră.

 

-  Vorbiţi-ne de ceea ce se întâmplă astăzi în România. Oare preoţii„ recalcitranţi" la dispoziţiile superiorilor mai sunt încă persecutaţi?

 

- Regimul marxist-leninist nu va renunţa nicicând la ostilitatea sa faţă de religie. De sigur, nu mai este vorba, în ultima vreme, de o exterminare fizică, ci de o persecuţie religioasă camuflată, în mod inteligent pregătită de strategii Departamentului cultelor şi ai Securităţii, folosind metode extrem de rafinate, în vederea unei complete dezrădăcinări a sentimentului religios din sufletul gene­raţiilor de mâine. în locul unor pedepse spectaculare, aşa cum s-a întâmplat în perioada 1948-1964, accentul este pus acum - mai ales de la tezele susţinute de Nicolae Ceauşescu, în Iulie 1971 - pe constrângerile poliţieneşti, pe anchete şi hărţuieli interminabile, pe amenzi şi caterisiri de preoţi „neascultători" (...)

 

- Câteva nume de preoţi care, chiar în clipa când noi vorbim, se sacrifică pentru renaşterea religioasă a poporului români

 

- Un preot care a suferit enorm, şi mai suferă încă, este Gavrilă Ştefan, de nenumărate ori caterisit, îndepărtat din preoţie şi lăsat pradă mizeriei. Alţii îndură aceleaşi dificultăţi, fără ca să-şi plece genunchii înaintea Belial-ului marxist: Pamfil Radu Mitrofan, unul din urmaşii părintelui Calciu; Marian Ştefănescu, admirator al mişcării „Oastea Domnului" şi prieten cu preoţia clandestină a Bisericii greco-catolice; Remus Bipart, de două ori trimis, ca pe­deapsă, în 1985, la o mănăstire, sub strictă supraveghere; Gavrilă Cernăuţeanu, într-una sâcâit şi ameninţat cu puşcăria. Cunosc, deopotrivă, numele a doi călugări ortodocşi de stil vechi - Vlavian şi Teodosie - care, pentru a scăpa de persecuţia pornită împotriva „sectei" lor nerecunoscută oficial, s-au retras în singurătatea munţilor, unde lucrează ca tăietori de lemne, în fundul pădurilor. Şi ce să spun de preotul Alexandru Pop din Arad? El n-a şovăit să denunţe, destul de recent, lipsa de libertate religioasă în ţara sa, amestecul statului în treburile Bisericii, propaganda anti-religioasă, dărâmarea de biserici şi mănăstiri, prigonirea preoţilor şi credin­cioşilor excluşi pentru motive religioase.

 

-Apropo de comunităţile aparţinând protestantismului, se poa­te afirma că ele trec prin aceleaşi vicisitudini ca şi confesiunile deja menţionate?

 

- Da. Dacă nu şi mai mult. Căci în virtutea Decretului 153, pro­mulgat în 1970, nenumăraţi creştini „neo-protestanţi" au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi asocială" sau că „tulbură ordinea publică", ori de câte ori participă la întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi au căzut pradă loviturilor „Legii presei" din 1 Aprilie 1974, care îngăduia, prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi de cărţi religioase pri­mite din străinătate să fie considerată drept „un delict pasibil de trei luni şi până la doi ani de închisoare, sau de o amendă". Con­testaţia cea mai importantă s-a produs în luna Februarie 1977, printr-un „Apel" semnat de un grup de pastori şi laici neo-protes­tanţi, decişi să dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii lor. Un an mai târziu luă naştere Comite­tul creştin pentru apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă (A.L.R.C.). Care a fost reacţia stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului - îndeosebi pastorul baptist Pavel Nicolescu, iniţi­atorul acestei mişcări contestare - au fost convocaţi de poliţie pen­tru interogatoriu, şi bătuţi măr. La 15 Octombrie 1978, la Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuza­ţia de „crimă contra statului" şi „colaborare cu străinătatea". La începutul anilor 80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig; în special erau vizaţi toţi cei care refu­zau să depună jurământul de a servi „cu devotament" ordinea so­cialistă anticreştină. Şi cine poate uita coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori interzicându-li-se accesul la posturile de res­ponsabilitate.

 

- În concluziei?

 

- Ca să folosesc metafora unui document clandestin ce mi-a parvenit din ţară, „în ceaţa profundă a materialismului ateu" repre­siunea religioasă continuă la poalele Carpaţilor. Deoarece Româ­nia comunistă a devenit o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care cetăţeanul este continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar sortit morţii civile şi strangulării spiri­tului creştin. Aşa cum scria papei Ioan Paul II un grup de credin­cioşi români şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi partidul şi guvernul ţării noastre nu mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi naţional."

 

(«Cuvântul Românesc», aprilie 1987)