O LACRIMĂ PENTRU ILIE OLTEANU

S-a stins din viaţă acum doi ani, în ziua de 30 ianuarie. Aflasem despre trista veste din revista Cuvântul Românesc şi lacrimile m-au podidit, răscolindu-mi inima şi amintitirile.

 

Nu ne cunoşteam de prea multă vreme: cam prin primăvara lui 1971. Ştiindu-1 extrem de activ în lumea Edilului, i-am trimis vo­lumaşul de poezii religioase "Pietre de aducere aminte", publicat de o editură germană, în 10 mii de exempplare, spre a fi introdus clandestin în România. L-am semnat cupseudonimul Simion Cubolta, după numele satului meu natal din Basarabia. Mi-a răs­puns îndată, cu entuziasmul său proverbial, mulţumindu-mi pentru atenţie şi salutându-mi apariţia, pe firmamentul poeziei româneşti din lumea liberă, cu exagerate aprecieri.

 

Când, în toamna anului 1971, am început să editez la Paris ziarul Catacombes, Ilie Olteanu a devenit - abonându-se - un aprig propagator al luptei mele în favoareacreştinilor persecutaţi.

 

Ce plină de har şi fericire personală a f fost ziua în care a păşit pragul modestei noastre locuinţe din Courbevoie, unde a luat con­tact cu două suflete care îi apreciau fervoarea credinţei şi legătura sa clocotitoare cu brazda pământului românesc, din care s-a rupt, cu durere, cu mulţi ani înaintea noastră! Venea dintr-o călătorie prin Europa şi era copleşit de regăsirea unor locuri dragi, în special în Italia, în Portugalia, la Fatima, precum  şi în Franţa, la Lourdes. „Astă seară - îmi scria pe 2 iulie 1979 - am frunzărit albumele cu fotografiile locurilor din Europa, pe unde m-a purtat mila lui Dum­nezeu... S-au aprins din nou în memorie ceasurile, zilele, săptămânile şi lunile petrecute singur sau în tovărăşia unor scumpi prieteni, în acele binecuvântate vremuri. Au fost daruri de la Dum­nezeu, pe care nu mi le mai poate lua nimeni şi pentru care nu încetez să mulţumesc umil Stăpânului vieţii mele..."

 

Pe 18 decembrie a aceluiaşi an, îşi revărsa sufletul pe albul hâr­tiei, ca răspuns la o scrisoare de-a mea, în legătură cu două pro­bleme care îi stăteau, cum zicea el, „la inimă" şi anume „reevanghelizarea noastră, a creştinilor, şi unirea Bisericilor". De unde concluzia: „Vina principală a comunismului ateu şi a barbariei prin care încearcă să fie impus, nu e a lui Karl Marx, nici a ucenicilor lui, foşti şi actuali, ci a aceleaşi covârşitoare părţi din creştinătate, care s-a abătut de la calea Evangheliei. Faci foarte bine că biciu-ieşti mereu nepăsarea creştinităţii din lumea liberă, faţă de Biseri­ca Tăcerii, ca şi slugărnicia unor prelaţi faţă de regimurile atee. Amândouă sunt roadele putrede ale ignorării Cuvântului Domnu­lui. Ferice de D-ta că eşti în stare să scoţi o revistă şi să scrii cărţi, în care mărturiseşti neînfricat crezul Adevărului..."

 

Şi câtă mulţumire sufletească mi-au produs rândurile lui din 4 decembrie 1980, după publicarea articolului meu „Impas şi cul­pabilitate ecumenică" în Cuvântul Românesc: „Nu ştiu pe nimeni din zilele noastre, care să fi vorbit atât de răspicat... Mă bucur şi mă străduiesc să mulţumesc Domnului că te-ai angajat în această luptă, încoronare a ostenelilor de până acum în slujba lui Dum­nezeu şi a creştinităţii..."

 

Ar trebui să folosesc pagini nenumărate, ca să fac cunoscute gândurile, simţămintele, preocupările, obsesiile şi speranţele pe care mi le împărtăşea cu scriitura lui incandescentă, ţâşnită parcă dintr-un cuptor miraculos şi mustind de dragoste pentru Hristos şi Biserică. Când l-am înştiinţat că intenţionez să particip, împreună cu soţia mea, la Congresul Limbii Române de la Toronto, în octombrie 1982, bucuria lui nu-şi găsea astâmpăr: „Inutil să adaug cât de mult simt lipsa voastră mai apropiată geograficeşte. Cât de mult s-ar bucura inima mea să fiţi măcar vecini cu ţara, să mă pot consulta cu voi în problemele care mă frământă..." Ca să strecoare, ca întotdeauna, un suspin duhovnicesc, îmbibat în lumina credincioşiei sale invulnerabile: „Suntem în Postul Mare. îmi scrutez zil­nic conştiinţa, şi întrebarea ce mi-o pun în fiecare dimineaţă este aceasta: Ce trebuie să fac, zi de zi, cât îmi mai dăruieşte Dum­nezeu viaţa pe acest pământ, pentru ca să plinesc prea sfânta Lui voie? Căci aşa se tânguieşte mereu rugăciunea mea umilă. Invaţă-mă, Doamne, să cunosc şi să împlinesc voia Ta!"

 

Cu gândul la ceasurile de taină, pe care le-am petrecut cu robul lui Dumnezeu Ilie Olteanu şi în virtutea prieteniei ce ne lega şi ne înfrumuseţa băjenia, mă adresez tinerilor din diaspora românească, îndemnându-i să imite pe mai marele lor înaintaş, în credinţa şi în dragostea lui nestrămutată. In Cântarea Cântărilor scrie că „dra­gostea este tare ca moartea". Tot aşa s-a arătat a fi şi dragostea desţăratului din Detroit: o dragoste fierbinte şi pentru România înrobită, şi pentru Mântuitorul Isus Hristos, şi pentru fraţii lui, vânturaţi de soartă pe toate meridianele planetei. O dragoste, capa­bilă să rostească: „Invaţă-mă, Doamne, să cunosc şi să împlinesc voia Ta!"

 

(«Cuvântul Românesc», februarie 1989)