Porumbel din Stejarii depărtaţi

 

 

Din Stejarii depărtaţi,

fără soţ şi frate,

singur, singurel străbaţi

zări îndepărtate,

arse şi pustii şi moarte,

zări îndepărtate.

 

Glas străin Te prigoneşte,

uli’  vicleni Te-alungă

iar din urmă dorul creşte,

calea-i tot mai lungă,

zarea arde, dorul creşte,

calea-i  tot mai lungă.

 

Arzi de sete-n gol de stepe,

pieptu-i vâlvătaie

şi-noptarea grea începe

aripa să-Ţi taie,

înnoptarea morţii-ncepe

aripa să-Ţi taie.

 

Nicăieri nu-i nici o frunză,

nici o creangă verde,

nici-un  suflet să pătrunză

dorul ce Te pierde,

cât de mare şi fierbinte-i

dorul ce Te pierde.

 

Unde-i albul suflet oare

care Te-nţelege,

unde-i Mâna iubitoare

rănile să-Ţi lege,

Mâna albă, Mâna moale,

rănile să-Ţi lege.

 

Cazi ... dar sufletul Tău suie,

zâmbet alb spre Soare,

către Ţara unde nu e

dor şi depărtare,

unde nu e despărţire,

dor şi depărtare. 

 

Unde Te aşteaptă-n cale

veci de slăvi senine,

Ţara dorurilor Tale 

Porumbel Străine,

Dorul dorurilor Tale,Porumbel Străine... 

---